Hai să fim interactivi. Telespectatorii întreabă, Tonomatul răspunde: beuşi, bre, consumatorule care eşti tu consumator, Santal nectar de gutui? Beui şi-mi plăcu. Fiindcă – dincolo de faptul că nu mă pot hidrata exclusiv cu sifonul sau minerala din şpriţul alb, rece, sec şi mult, că stric bunătate de emisiune – are un gust ce-mi stârneşte mie, hodorogului de 40 de ani lovit de criza existenţială a vieţii, nişte nostalgii de pe vremea când eram copil ferice. Sunt nostalgiile vacanţelor mele de puşti răsfăţat de Sinaia în Comarnicul vecin şi prieten, leagăn de tată ciutăcesc.

Unde curţile vecine ale bunicilor şi, respectiv, unchiului meu erau pline de pomi fructiferi. Printre care, aţi ghicit, şi gutui. Din care, pe vremea aia, nu se făcea nectar. Iar dacă unchiul Gică se sacrifica întru desăvârşirea şi consumul ţuicii de prune, verişorii Ciutaci se delectau cu gutuile de pe sobă. Sentimentul mâncătorului de gutui care am fost (şi am rămas) e contradictoriu. Nu era gustul meu preferat, dar nici nu mă puteam abţine. Chestie care mi se-ntâmplă şi azi, în zilele noastre, cum ar scrie povestitorul, când scap la cumpărături/băi de mulţime, pe monumentala autostradă suspendată Mărgeanului din rezidenţialul şi exclusivistul cartier bucureştean Rahova. Nu mă pot abţine de la cumpărat de gutui când ajung în aprozarul preferat. În definitiv, baia de mulţime fără gustul şi mirosul de gutuie e ca nunta fără lăutari şi bătaie pe bani între rudele mirilor.